Când te-am cunoscut aveam 3 perechi de pantofi cu toc, o jumate de ruj primit de la o prietena, un creion de ochi și haine simple…dar nu-mi doream altceva decât Sărutul tău, decât iubirea ta și as fi fost fericita…

Lumile noastre erau total diferite, tu erai sus eu jos. Eu ma înălțam pe vârfuri sa te privesc, sa ma încălzească răsuflarea ta pentru ca tu erai sursa mea de lumina și de viața…tu însă nu-ti plecai privirea spre mine, erai un zeu iar eu o simpla muritoare…

M-ai refuzat de fiecare data și m-ai alungat dar când am vrut sa plec definitiv, nu mi-ai dat voie… Dimpotrivă, atunci când ma credeam vindecata și imună la persoana ta, tu mi-ai atins genunchiul întrebându-ma dacă mai sunt încă îndrăgostită de tine…trecuse deja un an…

Inima mi s-a topit, m-am evaporat pur și simplu in iubirea ce ti-o purtam…

Au fost clipe cum n-am trăit niciodată, au fost clipe de care-mi este dor, care au devenit însă doar amintiri…

Am început sa trăiesc, sa ma descopăr pe mine altfel, iubeam și era îndeajuns, despre tine nu știam cum ești, ce vrei, sa simți, mie îmi era îndeajuns…

Au urmat lucruri materiale de care nu aveam neaparat nevoie, trăisem și fără ele, dar tu așa defineai Frumusețea, ma transformai in Regina in fiecare zi și totul era perfect…pana intr-o zi… ai plecat pentru ca a fost nevoie și ai rămas acolo, in patria ta…

Din acel moment n-am mai fost eu…te iubeam cu disperare iar dorul de tine ma sfâșia puțin câte puțin…am rezistat aproape doi ani, timp in care încercam sa ma bucur acele câteva zile pe luna când ne vedeam, încă ma credeam puternica dar uram Singurătatea ce-mi devenise iubit și amant cu forța…

Am clacat la final! Am cunoscut depresia, m-am pierdut pe mine și nimeni nu ma credea, nimeni nu-mi deschidea usa, iar eu, dincolo de acel lemn muream puțin câte puțin… corpul n-a mai rezistat, trebuia sa defuleze…m-am îmbolnăvit fizic dar mie îmi lipseai tu și iubirea ta…

Au trecut luni lungi și grele când nu mai eram capabilă sa ma duc sa-mi cumpăr nici măcar apa și țigări…

Când am simțit ca trebuie sa fac ceva, nu mai puteam, m-am încăpățânat și am venit după tine…am lăsat tot, nu-mi mai pasa, erai oxigenul meu…

Am crezut ca îmi voi găsi vindecarea…cumpărăm obsesiv tot ce vedeam: haine, încălțăminte, machiaje, orice dar golul din sufletul meu nu se umplea, nu se umple!

Corpul obosit de atâta suferința și singurătate a cedat si cedează in fiecare zi puțin câte puțin pt ca are nevoie de iubire precum plantele de lumina, dar tu nu vezi sau poate ești prea obosit de toate astea sa mai îți pese…

Acum am de toate, zeci de pantofi, haine, parfumuri, machiaje, ultimul model de telefon, confort dar nu te am pe tine…

Singurătatea s-a îndrăgostit atât de mult de mine încât s-a urcat in avion și m-a urmat…

Tu stai acum in birou și muncești, nu contează ca e deja miezul nopții, eu stau in pat acasă și ma întreb cum și de ce am ajuns aici? Ce este de făcut? Unde și de unde sa-mi caut și gasesc puterea sa renasc? Dar pe mine doar iubirea ma înalta, îmi da putere…

Nu am făcut decât sa-mi permit sa iubesc un Zeu dar puterea lui m-a copleșit…