Exercițiu de imaginație și automotivare

Buna dimineața,

Ca deobicei orele dimineții imi sunt muze…nu, nu dorm încă, pentru ca mintea mea freamătă de idei…

Și tot privind de pe terasa un alt răsărit de august, mi-am amintit un text scris de mine pentru un exercitiu de depășire a obstacolelor ce viața ni le oferă.

In încercarea mea de a rezolva exercițiul, a luat naștere acest text:

„Eram la un pas de a pași pe pista, costumata sportiv, leggins strânși pe picioare, tricou scurt de un verde fosforescent ce avea lipit in spate și in fata o foaie A4 cu înscrisul unui număr. Eram înconjurată deasupra mea de tribune arhipline, dar lângă mine nu era nimeni care sa ma încurajeze…vedeam doar undeva in depărtare ochii lui aprobatori care-mi transmiteau mesajul ca pot. Nu reușeam sa înțeleg dacă el se afla cu adevărat acolo, prin multimea antrenorilor, participanților, reporterilor sau era doar o fata Morgana a minții mele, o reminescenta din perioada in care eram pierdută total după el și ar fi fost nevoie doar de o scurta comanda ca eu sa ma arunc asupra lucrurilor…

Înaintez pe pista, corpul imi tremura și-l simt greu, o bucata groasa de lemn ori ca pe o haina îmbibată cu apa…pașii imi erau nesiguri…priveam adidașii ce străluceau in lumina acelei dimineți dar care nu-mi confereau nici un fel de sprijin…

Step by step ajung printre concurente, multimea in delir, fluiere, gălăgie, emoție.

Ma întrebam in gând “ce naiba fac eu aici? De ce am ales o astfel de provocare când eu nu sunt capabilă sa alerg nici măcar 1 m?”

Concurentele încep sa ia poziția de plecare, le privesc și le imit ca o maimuța gesturile…suntem toate gata de start… din depărtare aud cum se innumara:

„1…2…3…. poc”

sunetul pistolului este eliberat in văzduh…când deschid ochii observ ca nu mai este nimeni in jurul meu, sunt doar înconjurată de nori albi de praf și atât.

Tribunele sunt in delir, mii de culori, de steaguri sunt fluturate deasupra stadionului, drone plutesc deasupra noastră pentru a filma fiecare secunda a acestei curse internaționale.

Imi scutur capul ca pentru a ma trezi din visare, as bea putina apa sau mai bine as fuma o tigara, dar dintr-o data, tot gândindu-ma ce as vrea, simt cum încep sa ma mișc și-mi privesc mirata încălțările, oare am ajuns sa fiu încălțată cu pantofiorii fetiței din Oz?

Încep cursa, alerg, prima data timid ca atunci pe stadion când eram încă la început și fiecare pas era doar o durere și grea încercare, ca mai apoi sa alerg mai tare, mai repede, mai ritmat…ma apropii de acel nor de praf care, de fapt, nu erau decât colegele mele de cursa…depășesc 1,2,3…le simt privirile ațintite spre mine, semne de întrebare ce se ridica din ochii lor ca niște flăcări și nedumerirea și disperarea ca rămân in urma, ca nu reusesc sa tina pasul cu mine…

“O Doamne chiar alerg”imi șoptesc in minte. Vântul răcoros al dimineții imi oferă putere, răcoare ca micile ventilatoare din camerele ieftine de hotel de pe vremuri dar care, la final sunt o adevarata binecuvântare.

Alerg, alerg și tot depășesc fetele, nici nu mai știu câte am lăsat in urma.

Deodată, trezit la viața de bătăile inimii, de sângele ce și el clocoteste in vene, creierul se aseaza la pupitrul de comanda și începe sa facă setările necesare pentru a-mi doza corect efortul, ritmul, respirația. Corpul meu a devenit un întreg și-mi oferă ajutorul conlucrand pentru victorie.

Nu îndrăznesc însă sa sper la a câștiga pentru ca in competiție este multipla campioana neînvinsă poate doar de propriile sale recorduri, timp de 7 ani.

Străbat pista intr-o fuga așa cum n-am mai experimentat niciodată întrebându-ma “oare ce număr am pe tricou: 4,7,9, numerele mele norocoase?”

Dar ma opresc din filozofat pentru ca încep sa disting la orizont finish-ul, mai intai ca pe o dunga firava de culoare alba, ca mai apoi, cu cât ma apropii sa văd cum se îngroasa evocându-mi in minte blana zebrelor…

Aud deodată in toate limbile pe care le cunosc, in urechi: “ hai, mai e puțin, you can do it, you can do want you want, dai cori, cori”…aceleași vechi îndemnuri cu care ma încurajez pe strada când sunt încălțată cu pantofi cu tocuri extravagante și mai am destul drum de parcurs pana acasă…

Ma apropii de ea, legenda vie a competiției…totul este pregătit in mine, dar o fărâma de teama, de angoasa din vechea eu încă mai persista…și mai aproape de ea, 5,4,3,2,1…bat puternic cu piciorul linia de finish la câteva secunde de botul adidașilor ei…alerg mai departe, nu realizez ca s-a terminat cursa decât in momentul in care văd mulțimi de oameni venind spre mine, reporteri, antrenori, tribunele sunt in delir…cad la pământ cu un zâmbet tâmp pe fata și cu lacrimi in ochi ridicând mâinile la cer strigându-mi victoria…

  • AM ÎNVINS!”

Voi prin ce metode reușiți sa va determinați sa mergeți mai departe, sa va găsiți motivația, oricât de mică și de neînsemnată ar fi pentru cei din exterior?

 

Copyright © 2018 Lelia Madalina Iancu

Toate drepturile rezervatehttps://laportileatlantidei.wordpress.com si  https://www.facebook.com/Domerys0411-871759763013499

Toate drepturile de reproducere, integral sau partial, prin orice mijloace, inclusiv stocarea neautorizata in sisteme de cautare sunt rezervate. Reproducerea se poate face doar cu acordul scris al autorului, cu exceptia unor scurte pasaje care pot constitui obiectul recenziilor si prezentarilor.

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.